Mind your own business

 De o lună și jumătate, de când am devenit mămică, am descoperit cu stupoare că habar nu am ce fac. Și la modul serios și la modul ironic. Dacă în cazul modului serios mă bazez pe instinct și pe diverse documentări, în cazul ironic toată lumea știe mai bine decât mine cum ar trebui să îmi cresc copilul. Și toți sunt plini de sfaturi nesolicitate.

 Într-o zi, mă duc la Mega cu Matei în căruț. La casa de marcat, copilul se trezește și începe să se foiască și să se întindă. O doamnă din spate, vizibil îngrijorată, îmi spune pe un ton serios "vai, bietul de el, are colici". Deși da, colicii nu sunt ceva plăcut pentru bebeluși, nici nu sunt vreo boală gravă sau vreo adunătură de pitici care trăiesc în burtica copilului așteptând să se liniștească mama ca să înceapă să o chinuie cu orele, zilele, săptămânile. M-am uitat la Matei cum se întindea somnoros, m-am întors către ea și am întrebat-o pe o voce calmă: "dumneavoastră aveți colici când vă treziți?".

 În altă zi, eram cu Matei în Lidl. O doamnă în vârstă care tot comenta în gura mare ba că prețurile sunt scrise prea mic ca să nu vadă românul ce cumpără, ba că toate sunt scumpe (și aici, din păcate, are dreptate), mă vede că mă opresc la raionul de lactate cu căruțul. Vine lângă mine și îmi spune pe o voce un pic iritată "e prea frig pentru el aici". I-am răspuns că se apropie iarna și, cum stăm în Drumul Taberei și nu avem căldură, am decis să îl obișnuiesc din timp cu frigul...

 Cireașa de pe tort a fost zilele trecute, la câțiva metri de bloc. Plecasem spre parc cu Matei adormit care, brusc, a decis că îi este foame și trebuie să mănânce. Atunci și acolo. Așa că am scos biberonul din geantă și m-am apucat să îl îndop. Da, când sunt pe stradă sau în spații care nu îmi permit alăptarea, îi dau copilului lapte praf. Și nu văd unde este problema. Bun. La câteva minute, cum stăteam eu sprijinită pe căruț, jumătate adormită și jumătate plecată departe cu gândurile, așteptând să se sature fălcile de halit, trece pe lângă mine un domn trecut de ceva vreme de vârsta pensionării. Omul se oprește la vreo 2 metri de căruț, se uită la Matei și mă apostrofează: "de ce îi dați biberon?". Îi răspund politicoasă că pe stradă ăsta este compromisul, la care omul insistă: "dar îi dați și sân, nu?". Acuma... Cum să vă spun... Mi se pare aiurea să discut despre sânii mei așa, în mijlocul străzii, cu un bărbat bătrân și străin, dar decid să îi alung îngrijorarea și îi spun că da, acasă și acolo unde se poate, alăptez. Omul insistă iar. Acum, să mă ierte cel de sus, dar eu începusem să mă întreb ce imagini are neica ăsta în minte de tot insistă asupra subiectului și nu am fost departe să îl întreb: "nene, matale vrei să îmi vezi sânii?". Norocul meu că nu am mai apucat să scot porumbelul, că m-a atenționat fi-miu că sunt bine crescută și să îmi văd de ale mele. A, și că îi țineam biberonul aiurea și îi stricam pofta de mâncare.

 Așadar... Da. Norocul meu cu oamenii sfătoși de pe stradă, că altfel nu știu ce mă făceam. Habar nu aveam cum se crește un bebeluș. Acum, ies și mai des la plimbare cu Matei, special ca să mai adăugăm în desagă idei noi despre cum să creștem mari 😂